Indicatoare de navigație

La exterior — pe intrări, parcări, drumuri interioare și pe clădirile unui campus — indicatoarele se fac din aluminiu compozit sau tablă vopsită, pe structură proprie sau pe stâlp, cu text din folie rezistentă la ultraviolete sau din litere aplicate, luminate acolo unde se citesc noaptea. La interior se folosesc acril, aluminiu, PVC și, acolo unde interiorul o cere, lemn sau sticlă: panouri suspendate de tavan pe culoarele largi, plăcuțe de perete lângă uși, totemuri de podea în holuri și la ramificații, scheme de etaj la lifturi și scări. Plăcuțele de ușă se fac cu inserții schimbabile — o hârtie sau o folie sub un capac de acril —, ca numele să se schimbe fără a schimba plăcuța. Pentru clădirile publice se fac variante tactile și în Braille.

Un sistem bun se recunoaște după ce nu are nevoie: de un om la recepție care explică drumul. Se obține cu lucruri simple, respectate peste tot: litere destul de mari pentru distanța de la care se citesc, contrast între text și fundal, un singur stil de săgeată, pictograme înțelese fără text și aceeași poziție pe perete în toată clădirea. Greșeala obișnuită este să se pună prea multe mesaje pe un singur panou; a doua, să se pună panoul acolo unde este loc, nu acolo unde omul ia decizia.

De aceea un sistem se planifică înainte de a se produce: se parcurg traseele pe plan — de la parcare la recepție, de la recepție la fiecare destinație —, se marchează fiecare punct în care cineva trebuie să aleagă și se decide acolo ce fel de indicator stă, de ce mărime și cu ce mesaj. Din acest plan iese lista de piese, nu invers. Montajul este pe perete, pe tavan, pe sticlă sau pe podea, în funcție de piesă, iar un sistem bine gândit lasă loc pentru schimbările de după — un chiriaș nou, o secție mutată — fără a reface totul.